Telefonul a sunat. Vesti rele! Maryanne spuse cu voce îndurerată: „Tocmai am aflat că Joey este dependent de droguri. Am bănuit eu ceva, dar luni de zile am refuzat să cred.” Închise brusc, în vreme ce eu încercam să-mi revin din soc si să spun ceva. Joey avea 20 ani si era băiatul cel frumos si inteligent al Maryannei. Ce trebuie să fac? Maryanne este doar o prietenă, nu mi-e rudă. Nu este nici măcar cea mai bună prietenă a mea. Ce asteaptă din partea mea? Să-i fac o vizită? Să-i dau un telefon? Să-i scriu ceva? Si apoi, poate că asa merită. L-a alintat pe Joey. Rareori îl lăsase să sufere consecintele faptelor lui rele. Acum era momentul să le culeagă ea. Apoi mi-am adus aminte de ceva. M-am uitat în cartea Fii si fiice ale lui Dumnezeu, unul dintre devotionalele scrise de Ellen G. White. La pagina 161 am găsit următoarele cuvinte: „Toti vom trece prin probleme; fiecare suflet este apăsat de suferintă si descurajare; atunci, un prieten care să simtă împreună si să ofere mângâiere si încurajare va respinge săgetile distrugătoare ale vrăjmasului. Prietenii crestini nu sunt nici pe jumătate asa cum ar trebui.” Mai departe scria: „În ceasul ispitei, în criză, cât de pretios este un prieten adevărat! În acele clipe Satana trimite agentii lui pentru a determina persoana respectivă să cadă.” Mi-am spus: Satana este la lucru! si chiar acum încearcă să o descurajeze pe Maryanne! „Dar adevăratii prieteni care îi vor sfătui, care îi vor molipsi cu speranta lor, cu încrederea linistită care înaltă sufletul – un astfel de ajutor este mai valoros decât perlele.” Aceste cuvinte sunt scrise pentru mine, cugetam eu. Nu contează ce a făcut sau nu a făcut Maryanne. Pot să presar pe drumul ei perle. Dar nu, eu pot fi pentru ea ceva mai bun decât o perlă. Asa că mă întreb: Când ajung într-un moment dificil, când sunt descurajată si lovită, cine va veni la mine? Cine va sta de vorbă cu mine? Vrei tu să fii o perlă pretioasă? Există cineva care are nevoie astăzi de prietenia ta? Toini Harrison

Eram atât de trist. Nu-mi pierdusem sotia, câinele, masina, copiii sau locul de muncă, dar eram deprimat. Viata mea nu se năruise. Nu, încercasem doar să obtin o promovare la care nu trebuia să mă astept, si esuasem. Făcusem tot ce-mi stătea în putintă. Luasem testele, participasem la interviuri si îmi prezentasem CV-ul. După ceva vreme am fost uitat. Acum aveam un sentiment de goliciune interioară, care mă îndemna să-mi pun capăt zilelor. Citisem în ziar despre o boală numită afectiune emotională sezonieră. Persoanele care suferă de această boală în sezonul rece sunt deprimate, probabil pentru că nu stau suficient la soare. Poate că am si eu această boală, mi-am spus. Poate că o să mă simt mai bine dacă ies afară la soare. Fabrica unde lucrez nu are ferestre, dar auzisem la meteo că avea să fie o zi neobisnuit de caldă pentru luna ianuarie, cu mult soare. În pauză am să ies si am să fac o plimbare. Poate că mă voi simti mai bine. La ora 1 am iesit repede, dar am fost foarte dezamăgit să constat că era o zi răcoroasă, înnorată. Ei bine, am oftat, si exercitiul fizic e bun. Voi face totusi o plimbare, pentru că exercitiul mă va ajuta să mă simt mai bine. Mergând în jurul clădirii fabricii, am văzut o rază de soare ce străbătea atmosfera asemenea unui reflector, iluminând ici si colo terenul din fata mea. Lumina trecu peste mine si apoi se opri parcă deasupra unei grămezi de perii din apropiere. Pe măsură ce norii ascundeau iar soarele, am observat câteva vrăbiute ce zburau împrejur, preocupate cu de-ale lor. Părea că lumina soarelui, asemenea degetului lui Dumnezeu, încerca să-mi atragă atentia asupra acestor păsări mici. M-am oprit o clipă si le-am invidiat lipsa de griji. Dumnezeu mi-a îndreptat atentia asupra acelor vrăbii pentru a mă ajuta să înteleg că Lui Îi pasă de simtămintele mele. La numai 10 minute de la iesirea din fabrică, m-am întors pe deplin înviorat. Am înteles că nu avusesem nevoie de lumina soarelui, ci de lumina Fiului lui Dumnezeu. Îti multumesc, Doamne, că îmi luminezi viata cu gândul că sunt mult mai valoros pentru Tine decât vrăbiile! Stewart T. Pepper

Isus a spus: „Dacă ati avea credintă cât un grăunte de mustar, ati zice muntelui acestuia ’Mută-te de aici colo’, si s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputintă.” (Mat. 17,20) Aplicatia învătăturii lui Isus este că „muntii” vietii – poverile, sperantele spulberate, visurile neîmplinite – pot fi mutati sau transformati atunci când ne exercităm credinta, oricât de mică ar fi ea. Un bun exemplu în această privintă este James R. Jeffreys. El s-a născut în 1932 cu osteogenesis imperfecta (o fragilitate a oaselor), iar medicii nu i-au dat familiei mari sperante, spunând că bebelusul nu va trăi mai mult de un an. Dacă va supravietui totusi, printr-o minune, primelor 12 luni de viată, spuneau ei, nu va putea niciodată să ducă o viată normală. În ciuda acestor preziceri, James Jeffreys a trăit. Mergea cu scaunul cu rotile trei kilometri zilnic. La vârsta de 21 de ani si-a deschis propriul magazin. În acelasi timp, a participat la curse cu masini pe distante mici. Folosind o masină ce putea fi actionată manual, el a câstigat 14 premii. S-a căsătorit cu o asistentă. Au avut împreună doi copii si apoi au adoptat încă sapte, când au aflat că sansa propriilor copii de a mosteni boala oaselor fragile era de 50%. Un copil adoptat era orb, altul infirm din cauza poliomielitei, unul avea o afectiune a măduvei spinării, altul s-a născut fără picioare, iar altul suferea de diabet. În 1977, Jeffreys a primit titlul de Cetătean de Onoare din partea Societătii Americane a Bolnavilor de Osteomalacie. Guvernatorul statului New Jersey (statul unde s-a născut si a trăit Jeffreys) a anuntat sărbătorirea unei zile în cinstea lui, afirmând că „viata si faptele lui James R. Jeffreys sunt un model si o sursă de inspiratie pentru toti cei ce suferă de infirmităti fizice.” Jeffreys este un exemplu impresionant al modului în care poti obtine lucruri mari prin pasi mici. Indiferent cât de mare este „muntele” de probleme, credinta te poate ajuta să mergi înainte, putin câte putin, până într-o zi, când vei iesi la lumină. Victor M. Parachin